Case țărănești și gospodării tradiționale

Factorii istorici, și-au pus amprenta prin crearea unui creuzet în care se regăsesc  trei grupuri etnice care au diversificat zestrea culturală a teritoriului analizat. Români, maghiari și șvabi şi-au lăsat amprenta asupra componentei etno-culturală, caracterizată în perioada actuală de o maturitate şi de un echilibru rezultat din respectul reciproc dar și din scopurile și obiectivele comune. În acest context, elementele specifice celor trei segmente etno-culturale se regăsesc atât în arhitectura tradițională, în practicile agricole reflectate în modul de structurare a vetrei satelor dar și în modul de organizare a gospodăriilor, atât prin elemente de individualitate, dar şi prin forme hibride.

Interacţiunea celor două categorii de factori au condus la configuraţii diverse din punctul de vedere a conformaţiei spaţiale a localităţilor. Sunt prezente atât sate cu vatră de tip liniar, poligonal dar şi sate cu vetre neregulate. Şi din punct de vedere structural se constată diferenţieri, fiind prezente sate cu structură adunată (dominantă în localităţile poziţionate în subunităţile de câmpie) dar şi răsfirată (întâlnită în aşezările din subunităţile deluroase). Tipologia diversă se constituie ca un argument suplimentar în raport cu activităţile agroturistice, fiind de natură să ofere o diversitate suficient de ridicată a peisajului rural astfel încât acestea să reprezinte un element de atractivitate pentru turismul de profil.

Factorii genetici care şi-au lăsat amprenta asupra aşezărilor au influenţat şi modul de organizare a gospodăriilor. Astfel, o mare parte din gospodării prezintă o structură caracterizată de prezenţa unei clădiri principale, cu funcţie rezidenţială, de formă dreptunghiulară, cu flancul mai lung aliniat la una din limitele laterale de proprietate, la care se adaugă una sau două clădiri anexe cu rol de depozitare şi/sau adăpost pentru animale, dispuse în partea median – posterioară a parcelei. Se remarcă faptul că, de cele mai multe ori, parcelele au formă dreptunghiulară sau poligonală alungită de-a lungul axei perpendiculare pe drum; frontul la stradă este mai îngust decât lateralele parcelei.

Gospodăriile moderne, au o organizare internă puţin diferită, atât din punct de vedere al  caracteristicilor  dimensionale (regim se înălţime, suprafaţă), cum ar fi de exemplu prezenţa unui etaj sau unei mansarde, în timp ce curtea este partajată între spaţii cu funcţie estetică în detrimentul spaţiilor de producţie a legumelor sau a spaţiilor cu altă funcţie gospodărească.

Particularităţile şi diferenţierea aşezărilor rurale derivă şi din caracteristicile tramei stradale. În satele poziţionate în subunităţile de câmpie se constată dominanţa unui profil stradal lat, cu o foarte clară delimitare a funcţiunilor, începând cu trotuarul, şanţul de colectare a apelor pluviale şi, în centru, drumul propriu-zis; toate acestea sunt asamblate în manieră simetrică, fapt ce conduce la un aspect de “aerisit” asupra străzilor şi care, creează condiţii prietenoase pentru deplasarea pietonală.

Din punct de vedere al profilului plan-spaţial al tramei stradale, se constată dominanţa segmentelor rectilinii şi a intersecţiilor în unghi drept, fapt ce contribuie la conferirea unui aspect ordonat pentru vatra localităţilor în cauză. În cazul localităţilor din subunităţilor deluroase (Bicaz, Soconzel, Stâna, Hodişa) profilul stradal este net diferit, în condiţiile în care, datorită constrângerilor de relief lipseşte, uneori, fie trotuarul fie şanţul, iar traseul străzilor este mult mai sinuos, fapt ce imprimă vetrei un aspect mai neregulat.

Lumea satului tradiţional, cu ordinea, cu rostul ei, reprezintă termenul de comparaţie ce ilustrează nevoia intrinsecă a omului modern de a-şi coagula existenţa în jurul unor repere, de a evita haosul modernismului. În acest sens, gospodăriile țărănești tradiționale constituie adevărate ”oaze” de liniște și reîntoarcere în trecut, la o viață simplă, dar bazată pe munca de zi cu zi, la un mod de existență lipsit de confortul tehnologiei de vârf, dar mult mai durabil și sănătos. Din acest punct de vedere și din multe alte motive, practicarea agroturismului în spațiul analizat poate să se bazeze pe o serie de elemente care sporesc gradul de atractivitate locală și nuanțează formele de turism în acest sens:

­-   existența caselor țărănești și a gospodăriilor tradiționale încă bine conservate;

­-   păstrarea a numeroase obiceiuri și tradiții specifice lumii rurale și zonei etno-folclorice;

­ -  oferta diversificată de produse culinare care pot fi valorificate în scop turistic;

­ -  existența unui fond cultural bogat ca rezultat al eterogenității etnice și confesionale (români, maghiari, șvabi);

­ -  dorința de cunoaștere a modului tradițional în care se efectuează anumite lucrări în gospodărie, munci la câmp și deprinderea unor meșteșuguri păstrate peste timp;

­  - costurile mult mai scăzute pentru un sejur agroturistic, comparativ cu prețurile din stațiunile de lux.

Gospodăria rurală a evoluat continuu, de la forme elementare, la forme şi dotări care să satisfacă în tot mai mare măsură necesităţile locative şi activităţi economice desfăşurate în mediul rural. Ea cuprinde mai multe construcţii: una sau (în mai puţine cazuri) două clădiri pentru locuit, adăposturile pentru animale (grajdul, coteţul), locuri de depozitare a produselor agricole (cămară, beci), locuri de depozitare ale furajelor, uneltelor şi utilajelor agricole (şura) şi, după caz, o serie de alte anexe (bucătăria de vară, lemnăria, coşul pentru porumb etc.). Acestea încadrează curtea, casa de locuit fiind plasată la stradă/uliță, iar şura pe latura din spate a curţii.

Gospodăria tradiţională a locuitorilor din teritoriul analizat (îndeosebi în perioada interbelică) se compunea de obicei, dintr-o casă, şură - cu axa mare în prelungirea curţii (care se numea ocol) şi coteţe. Unele cuprindeau şi o clădire mai mică pe post de cămară, alteori şi câte o bucătărie de vară. Casele erau situate perpendicular pe direcţia străzii şi la o depărtare de 4-10 m de aceasta. Acoperişul lor era înalt, aproape ţuguiat, din paie (de secară) sau şindrilă, iar pereţii erau făcuţi din bârne acoperite cu pământ bătut şi care se sprijineau pe tălpi groase din lemn. Pe latura dinspre curte se întindea târnaţul, mărginit de stâlpii care susţineau streaşina acoperişului.

Casele din perioada interbelică se compuneau de obicei din două camere despărţite de tindă, ce îndeplinea rol de bucătărie (în perioada mai caldă a anului), în ea găsindu-se cuptorul. Cele mai vechi sau ale ţăranilor mai puţin înstăriţi erau formate dintr-o încăpere de locuit şi tindă.

La casele cu două încăperi de locuit, camera dinspre stradă se numea „casa cea mare” şi era folosită numai cu ocazia sărbătorilor sau când se primeau oaspeţi. Mobilierul „casei mari” se compunea din: două paturi, o masă, o laviţă cu spătar, o ladă de haine, câteva scaune şi vatra.

După casă, clădirea cea mai importantă era şura, de dimensiuni mari, cu acoperiş înalt, din paie. Într-o parte cuprindea poiata pentru animalele mari, iar podul şurii servea pentru depozitarea fânului, altă parte din furaje şi paiele fiind aşezate pe lângă pereţi. În partea din faţă se țineau uneltele, iar carul în mijloc. Șura cu grajd reprezintă o construcţie simplă sau complexă, când şura era la mijloc mărginită de grajdul cailor sau al boilor şi de grajdul vacilor şi viţeilor. Grajdul tradițional era acoperit cu stuf, în două ape (la fel ca acoperișul caselor) podit pe jos și cu porţi groase de lemn, aşezate puţin în pantă pentru a se asigura scurgerea. Prin dimensiunile sale mari, şura servea şi ca loc de desfăşurare a nunţilor şi jocului.

Tipul de poartă cel mai răspândit era ”vrajniţa”, făcută din scânduri orizontale, prinse în partea superioară de un lemn cu capăt gros şi care balansa pe un stâlp vertical.

Gospodăria ţărănească tradiţională s-a modificat pe parcurs şi şi-a pierdut mult din funcționalitate în ultimele trei-patru decenii, în paralel cu depopularea satelor. S-a produs o oarecare simplificare a anexelor. Stilul caselor de locuit, dat în principal de dimensiuni şi materialele de construcţie folosite, a evoluat cel mai mult. De la casa tradiţională cu una sau două camere, tindă şi târnaţ, s-a ajuns la case spaţioase din cărămidă, fundaţie din beton, acoperiş de ţiglă, care cuprind de obicei trei camere, antreu şi cămară.

Marea majoritatea a acestor case noi, cu un singur nivel, au fost construite în perioada 1960-1975. În prima jumătate a secolului al XX-lea predominau gospodăriile ţărăneşti în care locuiau două nuclee familiale. De asemenea era destul de mare numărul celor cu trei nuclee familiale. Situaţia s-a schimbat în perioada postbelică, odată cu colectivizarea agriculturii, trecându-se de la gospodăria polinucleară la cea mononucleară (alcătuită dintr-un singur nucleu familial), care este net dominantă.